În timp ce muncea în străinătate pentru familia ei, soțul a divorțat și i-a luat copilul

Se închide cercetarea judecătorească, ni se dă cuvântul final, pe fondul cauzei. Eu mă lupt pentru ca mama să obţină dreptul de a-şi vedea copilul, de a-l lua la ea în weekend-uri şi în vacanţe. Ceilalţi se luptă ca mama să nu-şi poată vedea fiul decât în prezenţa tatălui sau, şi doar în locuinţa acestuia. Un fel de arest la domiciliu, ce mai!

Ora 11:40 … Magistratul închide dosarul, cade pe gânduri preţ de câteva secunde şi spune: ‘Instanţa suspendă şedinţa 15 minute!’. Şi … doamna judecător cu pantofi albaştri coboară de pe podium, traversează sala, iese pe uşă destinată oamenilor obişnuiţi, şi, ajunsă în hol, întinde mâna stângă către clienta mea, iar cea dreaptă către copil. Uite aşa, toţi 3, ca într-o poveste din cea mai frumoasă carte, intră în camera destinată Arhivei şi nu mai ies de acolo decât după un sfert de ceas. Ce camere mirifice sunt în castelul asta – îmi zic în gând.

De-acum, nu mai aveam nevoie de niciun pic de concentrare, aşa că mi-am permis să plâng în hohote, fără să-mi pese că oamenii cu robă nu trebuie să lăcrimeze din cauza problemelor clienţilor… Şi, în niciun caz, nu plâng niciodată în faţa acestora… dă-le-ncolo de reguli!

M-am prăvălit pe un scaun de la priprima terasă, colţ cu Judecătoria, şi-am aşteptat-o pe femeia pentru care m-am luptat azi, ca o leoaică. Am bătut recordul la nicotină pe secundă, până a venit.

Clienta mea a apărut radiind de fericire, pentru avusese copilul braţe, după 1 an jumate… fix optsprezece luni. Ce dialog au avut acu copilul, sub ochii doamnei judecător cu pantofi? ‘Te iubesc, mami! Am nevoie de ochelari noi, că tati nu mi-a cumpărat, şi ăştia sunt rupţi! Să vii la mine! Să mă iei la tine, mami! Te iubesc, mami!’.

Când a scăpat de sub influenţa total iraţională a tatălui, copilul s-a cuibărit în braţele mamei sale, ca şi cum nu ar fi fost despărţiţi nici măcar o secundă. Asta a vrut să verifice magistratul, pentru a fi sigur că va da o soluţie corectă, că-şi va pune semnătura pe o hotărâre corectă, că va putea dormi împăcat, că a decis corect şi nu s-a jucat de-a justiţia, cu vieţile oamenilor. Doamne, ce fiinţe nemaintalnite or fi în castelul asta?!

─ Vreţi o bomboana, doamnă avocat?
─ Aaaa…
─ Doamna judecător i-a dat lui R. un pumn de bomboane, iar înainte să plec, copilul mi-a dat şi mie cateva…
─ Şi… a văzut doamna judecător gestul asta?
─ Daaa, păi, cum să nu? Staţi să va arăt, că ne-a făcut şi poză, mie şi lui R.
─ Cine? Doamna judecător?
─ Daaa. Păi, am scos telefonul şi i-am zis lui R. să zâmbească, să-i fac o poză. Şi, imediat, doamna ne-a spus să trecem unul lângă altul, să ne facă una la amândoi. Uitaţi poză! Doamne, am poză cu R., nu-mi vine să cred!
─ Eu, gata, sunt praf! Nici mie nu-mi vine să cred!
─ Daaa. Şi, ştiţi, eu mi-am cerut scuze faţă de doamna, că stătea după noi… aveam atâtea de vorbit cu R., după un 1 an jumate… da’ doamna a zis că pentru ea nu e nicio graba… Nu vreţi o bombonica de la R., doamna avocat?

N-am trăit aşa ceva în 10 ani de avocatură. Am văzut magistraţi pentru care audierea minorului însemna următorul dialog, purtat fix în faţă uşii sălii de judecată, aşa, din voleu, cum ar veni: ‘Câţi ani ai, cu cine vrei să stai, cu mama sau cu tata? Bine, pa!’.

Doamna cu pantofi albaştri a alocat 3 ore cauzei noastre, fiind conştientă că lucrează cu destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14. Domnilor magistraţi, permiteţi-mi o sugestie: cumpăraţi-va pantofi albaştri, poate în asta stă magia! Nu există nici castel, şi nici pelerină, fără un strop de magie, nu-i aşa?”.

Această poveste a avut un final fericit, căci Tribunalul Alba a decis la începutul acestui an că minorul poate fi vizitat de mama sa.