Satul cu oameni bogati – Părtăşia frăţească

Se povesteşte că într-un sat aflat la o răscruce de drumuri, un ţăran a descoperit o comoară. El era văduv şi nu avea copii. Banii erau foarte mulţi şi el i-a dat primarului, ca să îi împartă cu ceilalţi oameni din sat. Astfel peste noapte, satul cu oameni modeşti se transformase într-un sat cu oameni bogaţi.

Ca să cheltuiască banii, ei au început să cumpere tot felul de lucruri şi multe din ele nici măcar nu le trebuiau. Cel mai lacom dintre ei era primarul. Se dusese vorba că, în loc să împartă comoara în părţi egale fiecărei gospodării, el îşi păstrase mult mai mult decât ar fi trebuit.

Ca ceilalţi oameni să nu ştie ce strânsese în curte, primarul şi-a înconjurat-o cu ziduri înalte şi groase. Încetul cu încetul, ceilalţi i-au urmat exemplul şi şi-au construit ziduri împrejurul curţilor. Le-au făcut înalte, ca ale primarului, dar înguste, ca să nu dea prea mulţi bani pe materiale. Satul semăna acum cu o cetate, cu un labirint de piatră. Fiecare şi-a pus porţi pe care le incuia şi unii chiar au angajat paznici din satele vecine.

Când se mai întâlneau pe drum, oamenii nu mai simţeau nevoia să vorbească unii cu alţii. Dădeau din cap, cu o politeţe falsă. Apoi au renunţat şi să se salute. Nu mai vroiau să se cunoască între ei. Nu mai vroiau să ştie decât de averile lor. În loc să Îi mulţumească lui Dumnezeu, aşa cum făceau înainte şi pentru micile bucurii pe care le aveau, bărbaţii au renunţat să se mai roage. De Dumnezeu nu mai aveau nevoie şi treptat tot mai mulţi nu mai mergeau la biserică.

Când oamenii au uitat să mai fie oameni, ceva s-a întâmplat. A avut loc un mare cutremur. Pământul a început să se clatine. Speriaţi, oamenii au ieşit cu toţi din închisorile lor. Le era teamă să nu fie îngropaţi de vii şi s-au adunat în curtea bisericii. Unii plângeau, alţii se rugau cu mâinile ridicate spre cer. Zidurile, ce păreau să ţină o veşnicie, se prăvăleau cu zgomot peste case.

Parcă venise sfârşitul lumii.Dar nu era decât un cutremur, care s-a oprit la fel de brusc cum începuse. Oamenii şi-au amintit cum, după un alt cutremur, care avusese loc cu mulţi ani în urmă, s-au ajutat unii pe alţii să îşi refacă gospodăriile. Şi-au adus aminte câtă nevoie au să se ajute unii pe alţii la vreme de necaz. Şi, timizi, cei ale căror case erau mai întregi s-au oferit să îşi ajute vecinii. Fără averi şi fără ziduri, comunitatea locală reînviase.

Cele prezentate mai sus, prin fenomenul pasiunilor materiale, care ne-a rarefiat şi izolat, la care se adaugă efectele de acaparare a computerelor, în special pentru cei conectaţi la internet, se potrivesc de minune cu evoluţia părtăşiilor frăţeşti din România postdecembristă. Cutremurul ce a unit satul din poveste se poate compara cu criza şi alte necazuri pe care le îngăduie Stăpânul, cu scupul să ne readucă la biserică, în părtăşie cu El şi cu frăţietatea.

Potrivit relatării biblice, ucenicii Domnului: „stăruiau în … în legătura frăţească” (Fapte 2:42); „Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu, şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi” (Fapte 2:46-47). Koinonia – părtăşia sfântă a credincioşilor în Hristos, este vitală dezvoltării bisericii; adunarea în Numele Domnului este condiţia sine-qua-non a vieţii spirituale a fiecărui îndivid.

Aceasta se realizează prin participarea regulată la adunare, cu excepţia celor care sunt în imposibilitatea fizică să fie prezenţi, dar şi prin părtăşiile de grup şi de familie: „doi sau trei …”. Să nu se înşele însă cineva şi să creadă că întâlnirile bazate pe distracţii, divertisment, festivităţi, serbări, sport sau chiar şi numai recreere prin drumeţii, la care „programul spiritual” este doar cât pătrunjel în supă se pot constitui în adunări sfinte. Părtăşiile sfinte sunt oxigenul mediului de viaţă creştină, dar astfel de întâlniri sunt o încercare nereuşită de a menţine viaţa într-un înveliş de azot şi bioxid de carbon. Se moare precum în camerele de gazare, dar iată că Domnul prin „cutremure” deschide uşile spre viaţa adevărată şi veşnică.

Pentru a analiza împreună subiectul în discuţie, vă propunem să meditaţi la cele scrise de ucenicul pe care în iubea Domnul „Deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină. Vestea pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină şi în El nu este întuneric.

Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:3-7). Este evidentă necesitatea părtăşiei „cu Tatăl şi cu Fiul Său” şi „unii cu alţii” în acelaşi timp, dar această stare de har este posibilă numai „dacă umblăm în lumină”.

În caz contrar, apostolul Pavel avertiza „De aceea, prea iubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli” (1 Corinteni 10:14), „sau vrem să întărîtăm pe Domnul la gelozie?” (1 Corinteni 10:22). Aşa s-a întâmplat cu un frate invitat de un coleg la o aniversare. El a spus celui ce l-a invitat că are un prieten bun, fără de care nu merge la nici o intrunire. La scut timp după ce a ajuns, a anunţat că trebuie să plece, fiindcă prietenul lui nu se simte bine în acea companie.

Organizatorul şi-a cerut scuze pentru neglijenţă şi a întrebat unde este respectivul pentru a vorbi cu el. Fratele a răspuns: „Este Domnul Isus, discută cu El”. O părtăşie lipsită de prezenţa Domnului, uşor de verificat pentru cel ce umblă cu Dumnezeu ca Enoh sau Noe, chiar într-o lume de păcătoşi, este un preludiu la cuvintele „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor” (Matei 25:41), dar noi dorim împlinirea celor profeţite în Apocalipsa 21:3 – „Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor»”.

Autor: Iosif Anca

%d blogeri au apreciat: