Tu când mai trăiești…

Când ești tinerel neînsurat și cu planuri mari strângi din dinți, îți refuzi multe bucurii și strângi bani pentru nuntă, strângi pentru studii, strângi pentru ceea ce vei fi peste câțiva ani. Refuzi multe bucuri chiar dintre cele mărunte și trăiești bucurii imaginare din viitor. Momentele acelea vin, banii se duc, dar nu îți aduc chiar satisfacția pe care o așteptai.

Ești însurat de acum, studiile sunt gata, cariera te așteaptă și strângi iar din dinți, de data asta economisești pentru o casă și pentru o mașină, îți refuzi din nou zeci chiar sute de bucurii mărunte, uiți să te bucuri de clipa pe care o trăiești, mereu bucuria ta e în viitor. Îți iei și casă și mașina, dar parcă simți că nu ai trăit până atunci…

Ai copii și începi să strângi pentru ei, îți refuzi orice, iar te pui pe ultimul loc, iar tu nu meriți nimic, iar ești un roboțel care trăiește mecanic pentru ce va urma. Copiii sunt mari, au plecat de acasă și te uiți printre poze, cauți amintiri, cauți să te legi de bucurii din trecut, te întrebi: “Oare nu ar fi trebuit să știu să strâng, dar să mă și bucur, oare nu am trăit mereu în viitor înfometându-mi prezentul?”

Drag cititor, învață să trăiești și acum, da, vei avea nevoie în viitor de bani, dar tu trăiești acum, chiar acum. Nu-ți refuza o vacanță ad hoc cu singurii bani din casă, o meriți, vor veni și alții. Nu mai fi stresat, cum a spus bunul nostru Cristos, ajunge zilei necazul ei. Suntem adesea bolnavi, suntem stresați, suntem irascibili, suntem triști, suntem morocănoși și cu fețele acre pentru că nu purtăm pe umeri, în inimi și în gând doar necazul și povara unei zile, ci toate câte credem noi că vom avea.

Eram tânăr și mă stresam pentru vremea când voi avea copii, am crezut atunci că nu voi avea cu ce să-i cresc, că nu voi putea fi un tată bun, că va fi greu, etc. Au trecut anii, sunt tată și totul e minunat. Pentru ce m-am stresat? Pentru ceva ce nu trebuia să o fac.

Învață să trăiești relaxat, fără stres, fără povara următoarelor 100 de zile, ia-le pe rând.

Cu prețuire,
Toni Berbece

Tu când mai trăiești…