Vine la angajare o doamnă care, fără să salute, mă ia de sus: „Auzi, unde-l pot găsi pe șef?”

De felul meu, sunt un hardworker. Având această calitate, m-am implicat în tot felul de activităţi şi meserii, învăţând de multe ori din mers, furând de la alţii şi nu de puţine ori, conspectând, citind, documentându-mă despre ce şi cum trebuie făcut.

Partea mai puţin bună este că, în majoritatea cazurilor, sunt locomotiva care trage toate vagoanele: cu aceeași viteză, în acelaşi ritm şi nu schimb macazul şi nu mă opresc decât atunci când consider eu că este necesar. Dacă vagoanele ar fi cele de cale ferată, n-ar fi nici o problemă.

Din păcate, acele „vagoane” au gură, personalitate, putere de opinie şi altele. Concluzia: am fost catalogat de multe ori în viaţă ca: „şef al dracului”, „ăla negru-n cerul gurii”, „drept, dar dur… prea dur cu oamenii”, „lu’ ăsta nu poţi să-i sufli în ciorbă, că te halește în loc de zarzavat” (expresie auzită de la un profesionist adevărat din petrol şi gaze, cu care, de altfel, am colaborat foarte bine), „ăla de ne rupe cu munca” şi altele din același registru, sinonime cu cele deja menţionate.

La un moment dat, sătul de a face bani pentru alţii (şi nu puţini) în schimbul unui salariu, adevărat, generos şi al unui pachet managerial de top, m-am hotărât să încerc să fac acelaşi lucru, dar pentru mine şi familie. Aşadar, am deschis o afacere cu mai multe obiecte de activitate, nu multe, ci doar similare cu cele în care mă perfecţionasem, plus unul cu care cochetasem de mai multă vreme, dar nu prinsesem ocazia să îl materializez.

Este vorba de o activitate în domeniul turismului, cu facilităţi de cazare. Pentru asta, bineînțeles că aveam nevoie de forţă de muncă, mai mult sau mai puţin calificată.

Ȋncă din primul an – şi vorbesc de ceva ani în urmă -, am observat că este foarte greu să găsești un astfel de personal. Pe an ce trecea, problema s-a acutizat extraordinar de mult, ajungând să-mi pun întrebarea, la fiecare început de sezon (de iarnă, sau de vară), dacă mai deschid sau nu.

Observând în jurul meu că mulţi din aceeași zonă de afaceri au capitulat (şi nu din lipsă de fonduri, idei, oportunități, legături, colaborări), mi s-a confirmat, dacă mai era cazul, că problema găsirii unui astfel de personal în Romania este extrem de gravă.

De parcă nu era dracu’ suficient de negru, persoanele care mai au, cât de cât, tragere să lucreze în această branşă, fiind perfect conştiente de penuria de personal, adoptă poziții şi atitudini sfidătoare, chiar dacă, din punct de vedere profesional, nu sunt nici măcar la un nivel mediu de standard.

Azi, un prim exemplu în acest sens:
Era primavară. Ȋncepusem activităţile de pregătire pentru sezonul estival. Printre acestea şi găsirea de cameriste. Anunţuri peste tot, întrebări pe la prieteni, rude, vecini, etc. aşa cum îi stă bine unui român gospodar.

Ȋntre timp, cum lucrările şi treburile nu așteaptă, m-am apucat cu voie bună de unele dintre ele. Ȋn acea zi eram la capitolul „cosmetizarea grădinii”, făcând cu simţ de răspundere pe grădinarul (mai mult sau mai puţin) priceput, îmbrăcat corespunzător, în concordanţă cu activităţile desfăşurate.

La un moment dat, intră pe poartă o doamnă, care, imediat cum dă cu ochii de mine şi fără să raspundă la salutul meu, mă întreabă de sus: „Auzi, unde îl pot găsi pe şef?”

„Pe şef?”, întreb eu, amuzat de ineditul situaţiei.

„Da, pe patron, pe şeful tău. Unde este?”.

„E pe aci, cu treabă”, îi răspund.

„Dar ce problemă aveţi cu el?”, continui eu.

La care ea, foarte afectată de întrebarea mea:

„Am fost anunţată că are nevoie de un administrator de pensiune şi am venit să-mi iau job-ul in primire!”

Ştiind că nici pe departe eu nu căutam aşa ceva, i-am replicat:

„Eu ştiu că dânsul are nevoie de cameriste, nu de manager”.

„Hm, ce-mi pierd eu vremea cu unul ca tine?! Ȋmi spui sau nu unde îl pot gasi?”.

„V-am spus: e cu treabă pe aici pe undeva. Dacă doriţi, puteţi să îl aşteptaţi în foișor”. „Mda, bine. Poate n-ar strica să te duci să îi spui că îl aștept”, mi-a zis, întorcându-mi spatele şi unduindu-se spre foişor. Acolo s-a așezat la o masă strategică, să cuprindă cu vederea cât mai mult şi îndeosebi pe mine, care eram printre trandafiri, strângând bălăriile.

Mi-a sunat telefonul de câteva ori şi tot de atâtea ori am avut niște convorbiri scurte. Ea și-a aprins o ţigară şi a început, cred că de la a treia convorbire, să nu se mai uite cu coada ochiului la mine, ci direct. Când am ȋnchis telefonul, am auzit-o:

„Ar fi bine să te gândești să-ţi schimbi locul de muncă. La cum văd că dai cu săpăliga, în mod sigur o sa te dau afară în ziua următoare angajării mele. Mai mult stai la telefon, decât muncesti! O să-i spun eu patronului cum te-am vazut că muncești! Nu e de mirare că şeful caută oameni noi!”

Ȋn acel moment, iar mi-a sunat telefonul.

„Ei, poftim tupeu pe el!”, mi-a zis ea, văzându-mă că răspund. La telefon era soţia, care mă anunţa că urmează să vină cineva pentru una din poziţiile de cameristă, care a mai lucrat şi prin alte unităţi de cazare, dar că are un feeling că nu e ce ne trebuie şi să o verific eu aşa cum știu.

„Da, a venit. E aici”, i-am răspuns eu soţiei, urmat de un „Bine. Aşa o să fac”.

Ea, care avea toate antenele spre mine:

„A fost şeful, nu-i așa? Te-am auzit când i-ai spus că sunt aici. Când pot să stau de vorbă cu el?”.

„Nu mi-a spus, dar nu peste mult timp”, i-am răspuns.

Ȋn momentul acela a venit la mine un colaborator mai vechi, care reparase în grădiniţa din spate o maşină de tuns iarba. A venit şi mi-a spus că a reparat-o şi că o pot folosi. Vă daţi seama ce satisfacţie pe faţa acelei doamne, când a auzit că mai am de treabă şi în spate.

„Dacă nu o să-ţi faci treaba cu simţ de răspundere şi nu o să termini de aranjat grădinile până începe sezonul, nu te văd bine! Cu mâna mea o să-ţi semnez concedierea!”.

Mă abţineam din ce în ce mai greu să nu mă bufnească râsul. Cel care venise să-mi spună de maşina de tuns iarba nu înțelegea nimic, dar m-a văzut că i-am facut un semn discret şi s-a prins că e ceva la mijloc şi nu se dădea dus de acolo de curiozitate. Bineînțeles că doamna, ca să ne arate că îşi merită poziţia de manager, s-a luat şi de el:

„Dumneata de ce mai stai pe aici? Nu ai treabă? Şeful nu-şi vede capul de treburi, iar voi o cotiţi cu munca. Să ştiţi ca o să-i spun despre voi, amandoi!”

„Doamnă, dar nu credeţi că întâi de toate ar trebui să fiţi angajată şi după aceea să încercaţi să vorbiți aşa cu noi?”, i-am spus.

„Aha, şi impertinent! Ești ca şi concediat!” A conchis, întorcându-ne spatele. Am terminat ce aveam de făcut, lucru care mi-a mai luat circa un sfert de oră, după care am strâns uneltele şi am plecat ȋnăuntru. M-am aranjat puţin, m-am schimbat şi am purces spre foişor. Doamna era tot cu spatele.

Am intrat în foişor si i-am spus:

„Bună ziua din nou. Am înţeles că doriți neapărat să vorbiți cu şeful. Vă stau la dispoziţie”.

Oare are rost să vă descriu reacţia ei?!…

„Du-du-dumneavoastră sunteţi patro… șeful?…”

„Da, doamnă, eu sunt. Cred că am discutat suficient, pentru a ne da seama amândoi că nu de un om ca dumneavoastră am nevoie. Succes ȋn carieră! Poarta este ȋn direcţia aceea. O zi bună!”